ieri a fost o zi obișnuită pentru majoritatea dintre noi. totuși ieri a fost o zi specială. În lume, ziua de 10 septembrie a fost declarată ziua internațională de prevenire a suicidului.
fiecare dintre noi, cel puțin o dată în viață și-a dorit să moară. nu scriu despre acest lucru cu emfază sau dramă. atunci când nu mai reușim să facem față, când încercările vieții vin prea multe și una după alta, când povara este prea grea - fiecare dintre noi își dorește un final. în special în adolescență, când lumea pare atât de dușmănoasă.
personal, am avut momente din acestea cu duiumul. din păcate, am oameni care au încercat să o facă. și pe unii cărora le-a și reușit.
pentru fiecare însă există posibilități de continuare, de ieșire din rănile care dor atât de profund și de renaștere. știu și simt cât este de dificil să te ”apuci de păr” și să te extragi singur din groapa cu tristețe sau disperare. dacă însă am fi învățați de mici să onorăm lucrurile, relațiile, oamenii și natura - am ști că nu suntem nicodată singuri.
se zice că vulturii ajung la o etapă a vieții când ghearele și ciocul devin atât de mari, încât pasărea se rănește și nu mai poate nici respira, nici mânca. în acel moment, vulturul se ascunde în stâncă și își smulge toate penele, lăsându-le să se înnoiască. apoi își tocește ciocul și ghearele. și renăscut - plutește în văzduh, schimbându-și direcția cu o singură mișcare de aripă. liber. singurul care poate ajunge până la soare.
câtă durere și suferință este acumulată în procesul de renaștere? multă. enorm de multă.
merită?
fiecare dintre cei care au trecut prin durere și au renăscut pot răspunde cât e de frumos zborul de după.
dacă oamenii ar fi învățați și ar vedea că fiecare durere/tristețe/suferință duce cu sine darul zborului, ar spune pur și simplu mulțumesc vieții.
astăzi spun mulțumesc vieții. mulțumesc poveștilor care mă cresc. mulțumesc oamenilor cu care lucrez și care au curajul să treacă peste durere și frici. mulțumesc fiicei mele. pentru că este așa cum este.
